Craciun, magie si copilarie…

Nimic nu se compara cu o plimbare pe timp de vacanta in Bucuresti, daca se intampla sa fie si Craciun cu atat mai frumos. E unul din acele momente in care simt ca sunt singura in tot orasul, ma plimb si ma pot invarti fara sa atrag atentia, ma pot uita dupa nori si cladiri fara sa vad pe unde merg, sa ma impiedic si sa zambesc larg de amuzament, sa admir imprejurimile si in toata acea pustietate sa dau, cumva, si peste cineva cunoscut… Am povestit putin langa Galeriile Orizont si am continuat apoi visarea!!

M-am intors in timp, cu mult.. pana in momentul in care lucruri ca Mos Craciun, Peter Pan, Sailor Moon si Hogwarts School of Witchcraft and Wizardry pareau la fel de reale si naturale ca o… pereche de sosete. Am crescut cu Harry, Ron si Hermione si am fost desigur in casa cercetasilor – fie ca ar fi fost alegerea mea sau a Jobenului. La 4 ani credeam ca pictura e ceva magic si ca pictorii sunt un fel de supra oameni iar pensulele un fel de baghete magice. Mai tarziu m-am gandit ca tablourile ar putea fi porti catre alte lumi. Cam tot pe atunci, in dormitorul meu mic de pe Targu Frumos, incepeau sa se adune multe personaje imaginare care au facut parte din jocurile mele.

Singurica

Cateva personaje celebre pe care le-am adunat in dormitorul magic sunt toti cei din serialul de desene animate „Captain Planet” (he’s a hero, gonna take polution down to zero..), Michael Jackson – varianta Black or White si varianta Thriler, cu tot cu celelalte personaje din video (dap, un singur Michael nu imi ajungea), Martina Hingis, Steffi Graf si Mary Joe Fernandez (tenismenele mele favorite de la vremea aceea…), alte cateva personaje de filme si desene animate… Treaba noastra era sa salvam lumea: pe sistemul – avem un super computer care ne trimite date din locuri in care e nevoie de ajutor, in special in ceea ce privea mediul si animalele. Rolul meu era sa gestionez resursele si oamenii… Nu imi dau seama cand si cum am depasit aceasta faza dar cand am mai crescut i-am lasat in urma.

Pe la 7 ani, cand am inceput sa imi fac prieteni in fata blocului, era foarte in voga lumea Sailor Moon – spun lumea Sailor Moon, pentru ca voiam cu totii sa fim parte din poveste si pentru ca atunci cand esti mic, nimic nu este complicat sau imposibil, pur si simplu am imprastiat lumea aceea peste tot in jur. Fiecare din noi a devenit un personaj anume, astfel incat totul functiona perfect! Aveam chiar si personaje negative!! La un moment dat chiar erau atat de multi copii incat aveam doua randuri de personaje. Eu eram Sailor Cibi Moon – pe numele ei – Chibiusa, cea mai mica dintre fete, cea cu parul roz si doua codite pe care din cand in cand le mai tragea cineva (un singur cineva)…. O data proclamata Cibi Moon, mi-am incropit o diadema si o bagheta la care am muncit cam jumatate de zi… lui Tibi Cernica insa nu i-au trebuit mai mult de 15 minute sa o distruga… 😛  Si apropo de Tibi, atat de reala era joaca noastra incat cei doi frati Cernica chiar si 5-6 ani mai tarziu erau convinsi ca numele meu adevarat este Chibiusa.

chibiusa

In paralel, la scoala, era ca si cum Sailor Moon nu ar fi existat!!?!?! Nu am inteles cum functiona treaba asta, parca intram pur si simplu intr-un univers paralel. Cand eram foarte micuta, la scoala, petreceam majoritatea timpului cu Ruxi, am fost colege de banca 8 ani de zile si in fiecare pauza aveam un ritual: treceam in fuga granita dintre scoala noua si cea veche (o mica denivelare in gresie) si saream tinandu-ne de mana si cu un deget aratator pe nas, strigand „Trrrr… s-a sunat de aventuri” Am jucat toate jocurile posibile si imposibile in pauza si dupa ore, noi doua sau alaturi de colege, colegi.

Eu si Cristina eram de regula vocea ratiunii, iar Ruxi si Claudia aveau tot felul de idei. apropo de vocea ratiunii: in clasa a treia, eram cu Ruxi si Camelia in curte din spate, unde dupa ploaie se forma mereu o baltoaca uriaaasa, care spre centru iti trecea de glezne… Bineinteles ca fetele s-au gandit sa se duca pana in centru in timp ce eu, pe margine le tot spuneam ca nu este bine ce fac… Cine ne-a surprins si certat (si pe mine, culmea), directoarea scolii desigur.  Alta scena similara: clasa a cincea, Ruxi catre toata clasa: „Hai sa ii facem o surpriza profesoarei de tehnologie, ne ascundem in banci, stingem luminile si cand intra strigam, SURPRIIIZAAA…” Dupa indeluuungi discutii intre colegi si cu toate protestele mele, ne am bagat cu totii dupa banci, cu luminile stinse.. Asa cum am prevazut (desi nu ma asculta nimeni, niciodata), profesoara s-a suparat (fie vorba intre noi pana la urma a exagerat un pic, eram niste copii si ce am facut a fost foarte nevinovat). Alt amuzament era chiar drumul catre scoala: Cristina venea sa ma ia la si jumatate si pe la fara 25 ajungeam la Ruxi (toate 3 stateam in drum). Desi teoretic mai aveam nevoie de aproximativ 7 minute ca sa ajungem pana la scoala, si desi aproape de fiecare data alergam cand plecam de la Ruxi, cumva, reuseam sa intarziem… fara exceptie… „unde’s caietele, unde’i una, unde’i cealalta..” nici cu 3 perechi de maini, sau mai degraba 4 Ruxi a noastra nu reusea sa fie gata in timp util…

frunza

Revenind in lumea cealalta, de: „fata blocului”, era Sailor s-a stins si am jucat pe rand ulii si porumbei, multe feluri de leapsa, stih (parca asa se numea), volei, tenis, badmington siiii jocul meu favorit din toate timpurile: FRUNZA… Care e un fel de rugby fara minge si… cam fara reguli… e un joc dur, care se lasa mereu cu certuri si lucruri rupte – de la unghii pana la haine, etc. 😀

Am avut si o era a corespondentei – desi stateam la 3 perechi de pasi distanta, ne scriam mereu scrisori, eu, Ioli, Andreea si Ruxa (nu Ruxi). Am strans teancuri intregi, cu tot felul de povesti si chiar poezii (Andreea)…

Alta era a fost a rolelor, de fapt a rotilelor in prima faza (cele care aveu 2 roti in fata, 2 in spate) – parca semnam condica, nu stateam pe role mai putin de 8 ore pe zi… nu le dadeam jos nici ca sa mancam… Pe rotile am mers aproape o vara intreaga cu Adina, abia in anul urmator ni s-au alaturat si celelalte fete si am trecut toate de la rotile la role, treptat. Cel mai mult am mers cu Ioli, Ruxa, Adina, Andreea, Elena si Laura :D.

IMG_1135

Cainii… Cainii din fata blocului insemnau atat de mult pentru noi, ii absolut adoram!!! Am copilarit cu Rif, Nebunica, Tequila si Conducta, mai tarziu cu Rex si Mircea. Au mai fost si altii dar acestia sunt cei care ne-au marcat. Nu pot sa uit cum se bucurau cand veneam de la scoala si cum mergeau cu noi peste tot si ne conduceau la scoala dimineata. Conducta era adorabil pentru ca, asa cum ii spune si numele, era destul de lung si avea picioruse scurte si un cap mare si masiv, care aducea vag cu un rotweiller si cum era el scurt asa, incerca sa stea in 2 labute si deabia ridica putin labutele din fata ca imediat ajungea cu ele jos… si latra asa de grav si sonor ca speria oamenii, desi era complet inofensiv!! Iar Nebu… cred ca am crescut generatii intregi de pui ai ei (nu ne maraia niciodata cand ne jucam cu puiutii, atat de mult iubea copii), de la Rotofei si Jessy pana la Ursu, pe care l-a luat o fetita de la blocul 1…

Harry Potter: au fost veri intregi in care stateam pe cele 2 banci paralele, apropiate, din parcul dintre blocurile 5 si 7, cu cartile in mana, tot schimband volumele HP, din nou si din nou… Toata lumea imi spunea atunci ca seman cu Hermione… imi cam placea.

HarryPotterPhilosophersStone1

HP a patruns si in lumea paralela de la scoala… desi eram deja cam maricele ca sa ne jucam de casele de la Hogwarts si Quidditch (Vajdhat), cred ca fiecare se credea cercetas si cel putin mie imi placea sa cred ca toata lumea aceea era cat se poate de reala! Desi jocul imaginatiei nu mai era atat de tridimensional ca in frageda copilarie, mintea mea putea inca sa zboare pana pe Diagon Alley, in Gringots, la cursurile de la Hogwarts si chiar si pe no. 4 Private Drive…

Acum stau pe canapea, cu gambele incrucisate pe masa si scriu… O zi pe an sunt copil si am voie sa cred in magie si Hogwarts si Harry si Peter Pan… O zi am voie sa cred ca orice e posibil si ca dorintele mele ajung pana in Laponia, la Rudolf si Comet, Cupid si Blitzen, Dasher, Dancer, Prancer si Vixen, am voie sa cred in povesti, in zane, pirati si toate personajele fantastice…. Azi sunt copil si visez… ascult theme -song-ul din HP si imi trec zeci de povesti prin minte si creaturi magice… Nu rupeti legatura cu copilul din voi, pastrati putina magie pentru viata de zi cu zi!! Totul ar fi asa de anost fara magie (imaginatie daca vreti)…

Peter Pan, Tinker Bell and the Darling children fly over the hou

Peter Pan, TInker Bell and the Darling children fly over the houses of London

Va las cu o scurta intrebare din „Peter Pan in Gradina Kensington”: Care este prima voastra amintire legata de Peter Pan? Incercati sa va amintiti exact, unde, cand si cum ati auzit de Pan, in ce context? Nu? nu va amintiti, nu-i asa? Curios cum probabil de alte povesti va amintiti… Ce incerca autorul sa faca in carte cu aceasta intrebare si ce incerc si eu acum sa fac, este sa evidentiez faptul ca in mod ciudat, de alte povesti ne amintim, insa de Peter Pan nu… este.. e ca si cum… ar fi fost mereu acolo, in mintea noastra.. nu? 🙂 Asta pentru ca Never land este un loc din mintea fiecarui copil, in care poate merge pana la un moment dat… Nu fiti sceptici, nu azi, sa fie un strop de magie zic!!

BaqIr2JCAAApPmk

 

 

 

 

 

Buila Vanturarita – de poveste

Judetul Valcea, din satul cheia dupa indicatoarele pentru pensiunea Cheia…

Parcul National Buila Vanturarita, este un masiv strapuns de chei si vai adanci, sapate de rauri zbuciumate si zgomotoase. Drumul din sat pana spre pensiune este sapat in stanca si urca si coboara serpuit prin paduri de foiase si conifere. Totusi, pe traseu nu am putut vedea foarte bine ce era in jurul meu pentru ca fiind pe scaunul din dreapta soferului am fost foarte atenta la drumul plin de gropi si surpari din fata care mi-a dat mari emotii.

Odata ajunsi la pensiune am avut senzatia ca m-am intors in timp cu cateva zeci de ani. In fata mea, in curtea aflata intr-o panta de cateva grade bune seintindeau doua foisoare, o cumpana, un loc pentru foc, cu bancute, un totem ridicat de cercetasi si casa, in spate, mare si construita din lemn.

DSCN6804 DSCN6810


DSCN6817

Am avut instinctul sa fac o pirueta si am vazut cum, foarte aproape, peste tot in jurul nostru se inaltau munti. Mi s-a strans stomacul si am incercat sa inspir tot locul acela atat de viu: stanca inverzita si zgomotul raului din apropiere, iarba de sub picioarele mele si cerul de un albastru aprins. Am inchis ochii si am simtit ochi de vietati in jur. Deschizandu-i, cu privirea tinta spre peticele de vegetatie de pe stanci, am zambit.

DSCN6597 DSCN6762

Chiar in acea seara am urmat firul raului cheia in jos, pe poteci de o pereche de pasi, miscata de albul calcarelor fine pe care imi venea sa le mangai si turcuazul apei. Stanca imi taia respiratia de emotie. Poteca era batuta printre ferigi si tot felul de plante prietene cu umezeala, crescute printre copacii inalti si umbrosi. Am gasit pe drum zmeura si macris si am mancat cat sa inlocuiesc o cina. 🙂

DSCN6648 DSCN6630

Seara, tarziu am facut focul pentru a mai sta afara, de vorba, pentru ca se lasa un frig fantastic noaptea in Buila. Odata cu frigul, noaptea, in perioada potrivita a anului, se lasa si… licurici. Da, am putut sa vad minunatiile mici si palpaitoare si chiar am tinut pentru foarte scurt timp in palma o astfel de lumina vie.

Am dormit intr-o camera foarte micuta, cu pereti de lemn, un geam mic, un pat solid, rustic si o masuta de doua palme. Veti spune: atat? Da, ce iti mai trebuie ca sa dormi?

Acesta este genul de loc in care camera e facuta doar pentru somn, nu ai cum sa nu iti doresti sa stai mereu afara, in mijlocul naturii. Motiv pentru care, fasneata si matinala ca intotdeauna, putin botoasa de frig ce imi era, la ora 7 eram deja afara cu ochii mari, dupa cinteze si caprite. Am putut „sta de vorba” in dimineata aceea cu o minunatie de corb, despre care am auzit ca vine pana jos in curte in cautare de hrana. Mai tarziu in dimineata, am vazut un rasarit inedit al soarelui care si-a facut drum printre stanci, scotandu-si razele treptat prin coroana de brazi a stancii, umpland de lumina puzderia de boabe de roua care au stralucit la unison. Am amutit.

DSCN6768

Revenind la animale, aproape zilnic puteam vedea din curtea neimprejmuita de gard, caprele negre cu pui urcand pe stanca pentru hrana. O alta prezenta demna de mentionat, eleganta, diplomata si usor parsiva in peisajul nostru, era Cheita – o tigroaica robusta cu un aer intelept si niste ochi de crisocol (mineral turcuaz), pe a caror sclipire turcuaz nu am reusit sa o surprindem totusi in fotografii.

DSC07821

Am petrecut zilele urmatoare adulmecand si asimiland toata natura din jurul meu. Am gatit la foc alaturi de prietenii cu care am fost acolo, am escaladat stanca si m-am plimbat pe slack-line atingand un nou nivel de echilibru.

DSCN6738

DSC07739

Am prins acolo si cateva zile ploioase, in care parca nu mai credeam ca ploaia se va opri si ascultam din camera mica, invelita pana peste urechi, ropotul ploii si vuietul apelor, tunetele si caderile de roca. Greu de descris senzatia pe care o avem iesind afara, unde toate zgomotele erau amplificate si stancile erau acoperite de nori laptosi.

De fapt asa am cunoscut Buila inainte de a ajunge acolo, cand la cerere, am pictat un peisaj intunecat cu nori laptosi din locul acesta ireal (stanga desigur).

1403332_212964502209346_1458436141_o

Pe drumul de intoarcere ne-am insotit o vreme cu un soim si parca timpul a trecut mai usor.

In toata saptamana petrecuta acolo, nu am deschis picior de laptop, televizor si nu am avut nici macar semnal la telefon… O secunda nu mi-au lipsit tehnologia sau orasul. Locul asta te rupe de orice si te aduce mai aproape de natura si mai in contact cu propria persoana. Inaltator si masiv, muntele a inchis si pastrat  prevazator aceasta bucata de Paradis aproape neatinsa, departe de civilizatie, pentru apropiatii naturii, care au nevoie din cand in cand sa evadeze din orase si din rutina.

Buila este unul din acele locuri in care trebuie sa ajungi intr-o viata!