Veronika se hotaraste sa moara

sau Madalina se hotaraste sa scrie. Complicate sunt caile mintii mele… dupa un an foarte incarcat (detalii cu alta ocazie) in care nu am putut face multe lucruri pentru mine, astazi a sosit timpul sa scriu si am foarte multe de spus, povesti alambicate si corelate in cele mai bizare moduri, pe care totusi incerc sa le ordonez in articole separate.

veronika-se-hotaraste-sa-moara_1_fullsize

Coelho reuseste mereu sa ma incarce cu multa energie si desigur despre Veronika lui este vorba in acest articol care e doar o nota a cititorului, nu o recenzie (exista cu siguranta nenumarate deja). Cartea merita citita, cred ca e una din cele mai bune ale lui Coelho, pacat ca nu a fost mai mediatizata. E o poveste iesita din comun, dintr-o lume deosebita cu oameni mai mult sau mai putin nebuni, demna de o ecranizare stil Tim Burton.

„Am sa iti spun o poveste, zise Zedka: Un mare vrajitor, vrand sa distruga un regat a turnat o bautura vrajita in putul de unde beau toti locuitorii lui. Oricine bea din apa aceea innebunea. A doua zi de dimineata, a baut din ea toata populatia si toti si-au pierdut mintile afara de rege, care avea un put doar pentru el si familia lui…”

(* pentru geologi: da, ar trebui sa fie un alt acvifer, nu doar alt put, sa presupunem ca asa este 😀 )

Pe scurt, dupa ce toti locuitorii au innebunit, nimic din ce decreta regele nu mai avea sens asa ca poporul s-a rascolit impotriva acestuia. La sugestia reginei, familia regala a baut din apa vrajita si a ajuns la unison cu intreg regatul. Astfel, regele a ramas la conducerea tarii, alaturi de familie, pana la finalul zilelor.

Morala desigur este concluzia lui Tim Burton: „Nebunia unui om este realitatea altuia” (one person’s craziness is another person’s reality). Ce vreau sa spun este: 1) sa nu ne mai grabim sa ii judecam pe cei din jur, 2) Nu stim niciodata ce se ascunde in spatele unui moment surprins din viata cuiva, 3) E grozav sa fii autentic, chiar cu riscul sa fii considerat nebun si 4) Mai scuturati din constrangerile societatii, parca prea sunt sufocante – evident in limita bunului simt.

Pe curand, va imbratisez!

 

Craciun, magie si copilarie…

Nimic nu se compara cu o plimbare pe timp de vacanta in Bucuresti, daca se intampla sa fie si Craciun cu atat mai frumos. E unul din acele momente in care simt ca sunt singura in tot orasul, ma plimb si ma pot invarti fara sa atrag atentia, ma pot uita dupa nori si cladiri fara sa vad pe unde merg, sa ma impiedic si sa zambesc larg de amuzament, sa admir imprejurimile si in toata acea pustietate sa dau, cumva, si peste cineva cunoscut… Am povestit putin langa Galeriile Orizont si am continuat apoi visarea!!

M-am intors in timp, cu mult.. pana in momentul in care lucruri ca Mos Craciun, Peter Pan, Sailor Moon si Hogwarts School of Witchcraft and Wizardry pareau la fel de reale si naturale ca o… pereche de sosete. Am crescut cu Harry, Ron si Hermione si am fost desigur in casa cercetasilor – fie ca ar fi fost alegerea mea sau a Jobenului. La 4 ani credeam ca pictura e ceva magic si ca pictorii sunt un fel de supra oameni iar pensulele un fel de baghete magice. Mai tarziu m-am gandit ca tablourile ar putea fi porti catre alte lumi. Cam tot pe atunci, in dormitorul meu mic de pe Targu Frumos, incepeau sa se adune multe personaje imaginare care au facut parte din jocurile mele.

Singurica

Cateva personaje celebre pe care le-am adunat in dormitorul magic sunt toti cei din serialul de desene animate „Captain Planet” (he’s a hero, gonna take polution down to zero..), Michael Jackson – varianta Black or White si varianta Thriler, cu tot cu celelalte personaje din video (dap, un singur Michael nu imi ajungea), Martina Hingis, Steffi Graf si Mary Joe Fernandez (tenismenele mele favorite de la vremea aceea…), alte cateva personaje de filme si desene animate… Treaba noastra era sa salvam lumea: pe sistemul – avem un super computer care ne trimite date din locuri in care e nevoie de ajutor, in special in ceea ce privea mediul si animalele. Rolul meu era sa gestionez resursele si oamenii… Nu imi dau seama cand si cum am depasit aceasta faza dar cand am mai crescut i-am lasat in urma.

Pe la 7 ani, cand am inceput sa imi fac prieteni in fata blocului, era foarte in voga lumea Sailor Moon – spun lumea Sailor Moon, pentru ca voiam cu totii sa fim parte din poveste si pentru ca atunci cand esti mic, nimic nu este complicat sau imposibil, pur si simplu am imprastiat lumea aceea peste tot in jur. Fiecare din noi a devenit un personaj anume, astfel incat totul functiona perfect! Aveam chiar si personaje negative!! La un moment dat chiar erau atat de multi copii incat aveam doua randuri de personaje. Eu eram Sailor Cibi Moon – pe numele ei – Chibiusa, cea mai mica dintre fete, cea cu parul roz si doua codite pe care din cand in cand le mai tragea cineva (un singur cineva)…. O data proclamata Cibi Moon, mi-am incropit o diadema si o bagheta la care am muncit cam jumatate de zi… lui Tibi Cernica insa nu i-au trebuit mai mult de 15 minute sa o distruga… 😛  Si apropo de Tibi, atat de reala era joaca noastra incat cei doi frati Cernica chiar si 5-6 ani mai tarziu erau convinsi ca numele meu adevarat este Chibiusa.

chibiusa

In paralel, la scoala, era ca si cum Sailor Moon nu ar fi existat!!?!?! Nu am inteles cum functiona treaba asta, parca intram pur si simplu intr-un univers paralel. Cand eram foarte micuta, la scoala, petreceam majoritatea timpului cu Ruxi, am fost colege de banca 8 ani de zile si in fiecare pauza aveam un ritual: treceam in fuga granita dintre scoala noua si cea veche (o mica denivelare in gresie) si saream tinandu-ne de mana si cu un deget aratator pe nas, strigand „Trrrr… s-a sunat de aventuri” Am jucat toate jocurile posibile si imposibile in pauza si dupa ore, noi doua sau alaturi de colege, colegi.

Eu si Cristina eram de regula vocea ratiunii, iar Ruxi si Claudia aveau tot felul de idei. apropo de vocea ratiunii: in clasa a treia, eram cu Ruxi si Camelia in curte din spate, unde dupa ploaie se forma mereu o baltoaca uriaaasa, care spre centru iti trecea de glezne… Bineinteles ca fetele s-au gandit sa se duca pana in centru in timp ce eu, pe margine le tot spuneam ca nu este bine ce fac… Cine ne-a surprins si certat (si pe mine, culmea), directoarea scolii desigur.  Alta scena similara: clasa a cincea, Ruxi catre toata clasa: „Hai sa ii facem o surpriza profesoarei de tehnologie, ne ascundem in banci, stingem luminile si cand intra strigam, SURPRIIIZAAA…” Dupa indeluuungi discutii intre colegi si cu toate protestele mele, ne am bagat cu totii dupa banci, cu luminile stinse.. Asa cum am prevazut (desi nu ma asculta nimeni, niciodata), profesoara s-a suparat (fie vorba intre noi pana la urma a exagerat un pic, eram niste copii si ce am facut a fost foarte nevinovat). Alt amuzament era chiar drumul catre scoala: Cristina venea sa ma ia la si jumatate si pe la fara 25 ajungeam la Ruxi (toate 3 stateam in drum). Desi teoretic mai aveam nevoie de aproximativ 7 minute ca sa ajungem pana la scoala, si desi aproape de fiecare data alergam cand plecam de la Ruxi, cumva, reuseam sa intarziem… fara exceptie… „unde’s caietele, unde’i una, unde’i cealalta..” nici cu 3 perechi de maini, sau mai degraba 4 Ruxi a noastra nu reusea sa fie gata in timp util…

frunza

Revenind in lumea cealalta, de: „fata blocului”, era Sailor s-a stins si am jucat pe rand ulii si porumbei, multe feluri de leapsa, stih (parca asa se numea), volei, tenis, badmington siiii jocul meu favorit din toate timpurile: FRUNZA… Care e un fel de rugby fara minge si… cam fara reguli… e un joc dur, care se lasa mereu cu certuri si lucruri rupte – de la unghii pana la haine, etc. 😀

Am avut si o era a corespondentei – desi stateam la 3 perechi de pasi distanta, ne scriam mereu scrisori, eu, Ioli, Andreea si Ruxa (nu Ruxi). Am strans teancuri intregi, cu tot felul de povesti si chiar poezii (Andreea)…

Alta era a fost a rolelor, de fapt a rotilelor in prima faza (cele care aveu 2 roti in fata, 2 in spate) – parca semnam condica, nu stateam pe role mai putin de 8 ore pe zi… nu le dadeam jos nici ca sa mancam… Pe rotile am mers aproape o vara intreaga cu Adina, abia in anul urmator ni s-au alaturat si celelalte fete si am trecut toate de la rotile la role, treptat. Cel mai mult am mers cu Ioli, Ruxa, Adina, Andreea, Elena si Laura :D.

IMG_1135

Cainii… Cainii din fata blocului insemnau atat de mult pentru noi, ii absolut adoram!!! Am copilarit cu Rif, Nebunica, Tequila si Conducta, mai tarziu cu Rex si Mircea. Au mai fost si altii dar acestia sunt cei care ne-au marcat. Nu pot sa uit cum se bucurau cand veneam de la scoala si cum mergeau cu noi peste tot si ne conduceau la scoala dimineata. Conducta era adorabil pentru ca, asa cum ii spune si numele, era destul de lung si avea picioruse scurte si un cap mare si masiv, care aducea vag cu un rotweiller si cum era el scurt asa, incerca sa stea in 2 labute si deabia ridica putin labutele din fata ca imediat ajungea cu ele jos… si latra asa de grav si sonor ca speria oamenii, desi era complet inofensiv!! Iar Nebu… cred ca am crescut generatii intregi de pui ai ei (nu ne maraia niciodata cand ne jucam cu puiutii, atat de mult iubea copii), de la Rotofei si Jessy pana la Ursu, pe care l-a luat o fetita de la blocul 1…

Harry Potter: au fost veri intregi in care stateam pe cele 2 banci paralele, apropiate, din parcul dintre blocurile 5 si 7, cu cartile in mana, tot schimband volumele HP, din nou si din nou… Toata lumea imi spunea atunci ca seman cu Hermione… imi cam placea.

HarryPotterPhilosophersStone1

HP a patruns si in lumea paralela de la scoala… desi eram deja cam maricele ca sa ne jucam de casele de la Hogwarts si Quidditch (Vajdhat), cred ca fiecare se credea cercetas si cel putin mie imi placea sa cred ca toata lumea aceea era cat se poate de reala! Desi jocul imaginatiei nu mai era atat de tridimensional ca in frageda copilarie, mintea mea putea inca sa zboare pana pe Diagon Alley, in Gringots, la cursurile de la Hogwarts si chiar si pe no. 4 Private Drive…

Acum stau pe canapea, cu gambele incrucisate pe masa si scriu… O zi pe an sunt copil si am voie sa cred in magie si Hogwarts si Harry si Peter Pan… O zi am voie sa cred ca orice e posibil si ca dorintele mele ajung pana in Laponia, la Rudolf si Comet, Cupid si Blitzen, Dasher, Dancer, Prancer si Vixen, am voie sa cred in povesti, in zane, pirati si toate personajele fantastice…. Azi sunt copil si visez… ascult theme -song-ul din HP si imi trec zeci de povesti prin minte si creaturi magice… Nu rupeti legatura cu copilul din voi, pastrati putina magie pentru viata de zi cu zi!! Totul ar fi asa de anost fara magie (imaginatie daca vreti)…

Peter Pan, Tinker Bell and the Darling children fly over the hou

Peter Pan, TInker Bell and the Darling children fly over the houses of London

Va las cu o scurta intrebare din „Peter Pan in Gradina Kensington”: Care este prima voastra amintire legata de Peter Pan? Incercati sa va amintiti exact, unde, cand si cum ati auzit de Pan, in ce context? Nu? nu va amintiti, nu-i asa? Curios cum probabil de alte povesti va amintiti… Ce incerca autorul sa faca in carte cu aceasta intrebare si ce incerc si eu acum sa fac, este sa evidentiez faptul ca in mod ciudat, de alte povesti ne amintim, insa de Peter Pan nu… este.. e ca si cum… ar fi fost mereu acolo, in mintea noastra.. nu? 🙂 Asta pentru ca Never land este un loc din mintea fiecarui copil, in care poate merge pana la un moment dat… Nu fiti sceptici, nu azi, sa fie un strop de magie zic!!

BaqIr2JCAAApPmk

 

 

 

 

 

Ne dam si noi cu parerea

Ce face omul cand se plictiseste? scrol pe newsfeed (facebook)…

Been there, done that si peste ce dau? Filozofarile unui gentilom atotstiutor:

„Oare cum ar fi femeile daca nu ar avea nevoie in continuu de confirmari ?…” (si puncte de suspensie, atentie!)

Ma gandesc sa ii raspund si sa ii spun pe scurt ca si barbatii au nevoie de confirmari, chiar daca nu intotdeauna le cer si ca sunt multe femei foarte strong, care se descurca de minune fara confirmari. Mai erau cateva comentarii, citesc si ma opresc dupa al doilea…

Primul comentariu, o ea, desigur: „Mă lași?! Același lucru l-aș putea întreba și eu în privința bărbaților.”

Al doilea, gentilomul: „Pai eu imi iau confirmarile cand cant live .. daca nu am cantari ma deprim cumva si caut in alta parte … dar uita-te si vezi obiectiv , e o diferenta destul de mare ! Iar 80% din confirmari la femei sunt sex/good look related, pe cand la noi sunt mult mai variate”

Soooo politically incorrect incat nu puteam sa raspund intr-un comentariu interminabil si sa intru in cine stie ce polemica! Instead imi voi imagina un raspuns dur si punctual si voi astepta cu multa curiozitate sa imi spuneti voi, cititori, daca revolta mea este exagerata sau am dreptate, intr-o mai mica sau mai mare masura!

1. „Pai” – …

2. „eu imi iau confirmarile cand cant live .. daca nu am cantari ma deprim cumva si caut in alta parte …” – Cand spui eu imi iau confirmarile cand cant – deja ai nevoia unei confirmari – ca nu este un cuvant ci o actiune, e irelevant! Daca nu am cantari ma deprim cumva (sau altfel?) si caut in alta parte… adica recurgi si la cuvinte, la oameni? Uite eu pictez, imi place sa primesc laude – dar nu am nevoie de ele – stiu exact ce, cum si cat de bine pictez si nu am nevoie de confirmarea nimanui, in niciun moment – in plus, ca sa vezi, I’m a woman… first thing that trashes your theory!

3. „dar uita-te si vezi obiectiv , e o diferenta destul de mare” – si acum incepe distractia…

4. „Iar 80% din confirmari la femei sunt sex/good look related, pe cand la noi sunt mult mai variate” – Say whaaat??? Cu ce sa incep?? in primul rand de unde ai scos procentul? Did you perform a study? daca da, ce fel de esantionare ai folosit, ai acoperit o gama variata de domnisoare si doamne, pe o suprafata geografica rezonabila? Esti tentat sa spui da – canti, calatoresti.. Mai bine te abtii, cred ca stii ce contra argument am pentru asta: Timpul.

Sex/good look related versus mare varietate pentru partea masculina – Hai sa fim seriosi, ambele sexe vorbesc mereu de centimetri… Si suntem intr-un secol in care exista extrem de multe femei de cariera, tu unde (sau cand) ai ramas?

Nu ma intelegeti gresit pana si eu am probleme in a intelege femeile, insa recunoasteti ca nici barbatii nu sunt carti deschise… SUNTEM cu totii, femei, barbati – dificili, capriciosi, rasfatati, sclifositi, avem nevoie de o confirmare de un tip sau altul, de tot felul de lucruri care sa ne bucure, sa ne ridice moralul, haideti sa fim realisti, nici femeile, nici barbatii nu se exclud din aceasta ecuatie.

In final, Gentilomule: Exista femei puternice, care gasesc confirmarea in sine, nu pe garduri, asa cum exista barbati care se lamenteaza pentru toate prostiile si cauta in oamenii din jur confirmare. Zic sa mai cunosti oameni inainte sa mai emiti judecati de valoare!

Enya, Rezistenta materialelor si Artistul

Sau… ce se intampla cand nu am chef sa fac ceva. Ce se intampla? Well, dupa un semestru incarcat cu cifre, teme, teste si aproape niciun pic de arta sau recreatie what so ever, asa, pe final de sesiune… artistul e pe cale sa faca implozie. E ca si cum toate ideile bune ar fi asteptat cu inversunare sa vina impreuna!!! Si sta. Si sta… si nu invata pentru ca are idei…. si nu se atinge de idei, pentru ca trebuie sa invete…

757501_time_flies

Azi, aproape ca pot sa jur ca am vazut timpul trecand… pe geamul Bibliotecii Nationale, pe langa Dambovita inghetata si muntii de zapada! Cumva mi se parea ca e vara.

Nu! Nu pot sa invat la Rezistenta materialelor, sa zicem ca e un compromis calculat menit sa amplifice randamentul pentru urmatoarele 6 luni! 😉

Great plans, not telling just yet! Big hugs for everyone! >:D<

Almost forgot => Enya

In the full moon’s light…

…I listen to the stream…

Mereu am avut o fascinatie pentru luna, ma absolut energizeaza – azi m-a facut sa scriu; e putin muscata, aproape plina, ca si gandurile mele… sa se ierte deci stangacia, nu am mai scris de mult.

mare

Luna ma face sa ma gandesc la mare; acum cateva zile am auzit-o tocmai de aici din Bucuresti, i am simtit pana si briza si mirosul si nu exagerez deloc! Nu putea fi altceva, era acel vant pe care il simti numai pe plaja, numai la marea noastra, nu l-am regasit pe plaja nici unei alte mari, in niciun alt loc in care am fost; am inchis ochii in timp ce mergeam si aproape ca am vazut-o stralucind usor in bezna! Poate de dor mi se pare ca ma cheama, sau poate chiar si-a intins briza pana la mine sa ma aduca inapoi. 6362 de minute pana sa ne revedem; vorbim la intoarcere! Not exactly touching the ground right now so… kisses from above! 😀

Hey! Mi-a fost dor de voi

Si nici macar nu mi-am dat seama de asta, pana sa il citesc pe Austin Kleon. Resimteam durerea „piciorului fantoma”, in cazul meu, a blogului amputat direct din suflet, spirit, minte, ce vreti voi!

Mi-am dat seama ca nu poti renunta la o pasiune, indiferent la ce nivel o dezvolti – pasiunea este parte integranta din noi insine, renuntand la o pasiune, intrii in conflict cu propriul sine, iar asta lasa urme, nu poti renunta, indiferent de motiv, pasiunea se intoarce si te bantuie, in somn, in ganduri, cu vantul si in acea durere surda pe care poate multi dintre voi ati simtit-o cand ati mai pus blogul pe un raft pentru a fi uitat si prafuit – poate din lipsa de timp sau cine stie de ce altceva… uneori nici nu apuca sa se puna praful ca ne urcam repede pe scara sa ne luam pasiunea inapoi, nu? Ei bine, pasiunea mea e plina de praf, ba chiar, scrisul meu a si ruginit putin! S-a umplut de limonit si hematit… 😀 Da, asta vine din redescoperita mea pasiune pentru roci, care acum e cea mai fructificata! Pictura s-a mutat de curand pe un raft mai accesibil in „biblioteca”… cum sa ii spun? Mea. Atat. 🙂

Hai sa vedem ce iese, le am acum pe toate la indemana: munca, scoala, arta, blog, sport, catei, treburi casnice – who would have thought? :I

Ce a mai ramas nementionat? Ai mei – toti ai mei, apropiati si dragi… m-am indepartat. Nu ma schimb; sunt doar obosita! Sa-mi fie cu iertare!

Andra  Cata  Vacititm  Icepick  Luna  MesterulManole  NBCopii  PFDevil  Pink  Bazar  AbsObisnuit  7cuvinte  Andreotti  Carti  Cigriarg  Convietuire  Annie  Daniela  Delataste  Lari  LadyA  MadisiOnu  Kupi  InGand  DiverseDiversificate  Paul  PisicaNeagra  Ratzone  Soseono  Tudor  Vali

Despre inspiratia revenirii, Austin Kleon, in articolul viitor! Va imbratisez cu dor si drag!

1268187_granite_pavement

Final de apus in Muntii Tarcu – Hateg

Poate unul dintre cele mai salbatice locuri oe care le-am vazut vreodata; am ajuns acolo cu masina (4X4), printr-un tunel de brazi si pe poteci batute aproape doar de acel set de roti! Sus, aerul era atat de tare incat simteam ca ma sufoc; mai departe va las cu imaginile – imi pare rau ca nu am mai multe poze…

 

 

PS: Am mancat afine direct de unde cresc!! 😀