Bufnita, blogul si kickboxingul

In 4 acte…

Actul 1. Despre blog si pauza

A fost odata un blog… si era cu si despre zambete. Am scris multi ani pe aici, despre ganduri, pasiuni, oameni, carti, animalute; un amalgam, e drept, dar creat in jurul unui punct comun – eu insami. Nu ma cred scriitoare, insa imi place sa spun povesti si incerc mereu sa strecor informatii utile pentru public sau sa aduc macar un zambet pe buzele cititorilor. 🙂

In 2016-2017 ma apropiam de a scrie articolul cu numarul 300 (acesta este numarul 297), insa s-a intamplat ceva. Mi-a scris pe mail un cititor sa imi spuna ca apreciaza blogul si pe mine, ca ii plac mainile mele din poza in care tin o bufnita (mai jos si poza cu pricina) si altele… Poate ca a scris cu cele mai bune si nevinovate intentii, dar eu nu l-am simtit asa. Am mai comunicat cu cititori si nu am mai avut o astfel de senzatie.

Intamplarea face ca in aceeasi saptamana m-a adaugat pe linkedin cineva cu acelasi prenume si intorcandu-ma seara tarziu de la un eveniment, ipotetizam: teoretic, daca cei doi ar fi fost unul si acelasi, ar fi stiut unde lucrez si ar fi putut afla usor apoi unde locuiesc, urmarindu-ma de la birou. Am mers prea departe? Da, cu siguranta, dar in apararea mea, era tarziu, eram obosita si in cartierul meu, de varstnici, nu era nimeni pe strada.

Crescuta in foarte animatul Berceni, eram obisnuita cu oameni la fiecare colt de bloc, seara. In pustietatea si intunecimea acelei seri in care incercam sa ajung acasa in noul meu cartier si mai avand cam 3 minute de mers pe jos pana la scara blocului, cu gandul la mailul meu, m-a cuprins o panica teribila. Am simtit ca mi se scurge sangele in picioare si ma racesc, mi s-a inclestat gura, mi s-a ingreunat respiratia si nu mai puteam inainta.

Sigur ca pericolul era perfect imaginar si desi eram constienta ca m-am speriat de una singura, mi-a luat cateva minute sa ma dezmeticesc si sa ma conving sa fac o pirueta, sa vad ca nu e nimeni in jur si ca pot face in continuare, cei cativa pasi pe care mai aveam sa ii fac. Acolo si atunci m-am hotarat sa ma apuc mai serios de sport si sa imi croiesc drumul si catre un sport de contact. (2017). Mi-am dorit sa nu mai simt niciodata acea frica paralizanta. Am inceput cu Body Combat, am trecut la Bag Boxing si un an mai tarziu mi-am facut curaj sa merg si la Kickboxing si mai tarziu chiar la MMA – mixed martial arts. ❤

Actul 2. Putin istoric

Daca v-ati intrebat vreodata de unde vine obsesia mea cu sfoara si spagatul, ei bine, nu dintr-o pasiune pentru balet ci una pentru artele martiale. Probabil ca am vazut toate filmele cu karate cand eram micuta, Jackie Chan, Bruce Lee, J. C. Van Dame, you name it!

In plus, mama era foarte pasionata de gimnastica, tata fost inotator de performanta si am crescut cumva cu sportul in sange. Pe la 7 ani ma opream din facut flotari de plictiseala, nu din cauza efortului. Pe langa asta, in copilarie am stat in casa si cu bunica mea, care nu rata niciun campionat televizat din niciun sport (ne trezeam la 4 dimineata sa ne uitam la box, sau faceam nopti albe ca sa ne uitam la Australian Open).

Actul 3. The hero’s journey (we decide what the tide will bring)

Mereu mi-a placut sa invat, asa ca ai mei au incercat sa cultive in mine mai degraba acest aspect, lasand sportul pe plan secundar. Am tot facut sport, micuta fiind, de placere, nu cu un scop si la un moment dat ma gandeam chiar sa dau proba la liceul militar sau mai tarziu la academia militara sau de politie.

Nu s-a mai pus insa problema de asa ceva, pentru ca in 2003 am fost diagnosticata cu lupus eritematos sistemic. Mi s-a spus chiar ca nu mai am voie sa fac efort. Pe atunci aveam dureri atat de mari de articulatii ca de-abia puteam sa tin un creion in mana. Multi ani nu am facut niciun fel de sport, insa la un moment dat, simtindu-ma foarte bine, neavand simptome de ceva vreme, am inceput sa alerg. Apoi usor, usor am mai facut un pic de aerobic si din 2017 am inceput sa fac antrenamente din ce in ce mai intense, atingandu-mi apogeul intr-ale efortului la Combatant, clubul de MMA la care merg. 🙂

Imi amintesc si acum cu ce emotii am mers la primul antrenament, aveam inima in gat. Era prima data cand paseam intr-un loc in care se practica sporturi de contact si nu stiam la ce sa ma astept. In plus, ca femeie, mi-a fost teama ca va fi inconfortabil pentru mine sa ma aflu acolo. Get it, right? Nu intru in detalii.

Cand am intrat am dat cu ochii de Tiberiu Florescu, antrenorul clubului si am vorbit putin, insa destul cat sa imi dau seama ca am nimerit bine si ca mi-am facut probleme degeaba. Mi-a inspirat incredere instantaneu. Atat va spun deocamdata, dar fiti siguri ca voi reveni cu informatii despre antrenor, club si sport. 🙂

Actul 4. De cand nu ne-am mai vazut…

din dragoste pentru sport, am urmat un curs si sunt acum instructor de fitness autorizat. Pam, Pam! Nu cred ca va imaginati ce inseamna asta pentru cineva careia i s-a spus mai bine de 15 ani ca nu are voie sa faca sport.

Incepand chiar cu acest articol, voi deschide o categorie noua pe blog: Nutritie si sport, unde voi incerca sa scriu cam un articol pe saptamana (fingers crossed). Desigur pentru subiecte astept si sugestiile voastre. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: